"Ce?"
„Nu spune lucruri de genul ăsta.”
Mi-a oferit zâmbetul lui familiar.
„Mă refeream doar la faptul că copacii trăiesc mult.”
„Atunci vorbește despre copacii care trăiesc mult timp. Nu vorbi despre dispariția ta.”
Mi-a luat mâna și mi-a strâns-o.
Douăsprezece zile mai târziu, Daniel a murit.
În după-amiaza în care ne-am întors de la înmormântarea lui, am cărat-o pe fiica noastră, Lily, care dormea, din mașină, în timp ce Ben mergea lângă mine, ținând strâns la piept șapca veche a lui Daniel.
Abia dacă m-am uitat spre curtea din spate.
Tot ce mă puteam gândi era să-i duc pe copii înăuntru și să supraviețuiesc cumva primei noastre seară într-o casă fără el.
Apoi am auzit o creangă trosnind.
M-am oprit.
Un alt foșnet s-a auzit de după pomii fructiferi.
„Mamă?” a șoptit Ben.
I-am dat cheile.
„Rămâi aici.”
