„Nu mi-am făcut griji.”
A ridicat o sprânceană.
„Suntem căsătoriți de douăzeci și șapte de ani. Încă nu te pricepi deloc la mințit.”
Înainte să pot răspunde, cineva a strigat de cealaltă parte a gardului.
„Se pare că ai o recoltă destul de bună.”
Vecina noastră, Monica, stătea acolo, uitându-se printre crengi.
Avea în jur de cincizeci de ani și, cumva, arăta mereu perfect îmbrăcată, chiar și în timp ce grădinărea.
Monica îl cunoștea pe Daniel cu mult înaintea mea.
Crescuseră în jurul acelorași oameni și se pare că se întâlniseră pentru o scurtă perioadă în tinerețe.
Daniel mi-a povestit despre asta acum ani de zile, când Monica a moștenit casa părinților ei de alături și s-a mutat înapoi în cartier.
Nu mi-a păsat niciodată.
Orice s-ar fi întâmplat între ei fusese istorie veche.
Câteva minute mai târziu, o dubă albă a intrat în aleea Monicăi.
Un tânăr a coborât cărând o trusă de scule.
El vizitase de mai multe ori în vara aceea.
„Instalatorul tău s-a întors”, am spus eu.
Monica s-a uitat spre el.
