Mama mea este genul de femeie care își cere scuze pentru că este bolnavă.
Acesta este primul lucru pe care oricine trebuie să-l înțeleagă despre Helen Park. Are șaptezeci de ani și și-a petrecut aproape întreaga viață încercând să nu deranjeze pe nimeni. Își cere scuze când este obosită, când cineva trebuie să o ducă cu mașina, când are nevoie de medicamente, când își ocupă o cameră și uneori chiar și când mănâncă. Timp de patruzeci de ani, i-am spus că nu trebuie să-și ceară scuze pentru că există. Încă o face.
Mama provenea dintr-o familie care credea că supraviețuirea depindea parțial de a nu cere prea mult de la nimeni. Părinții ei sosiseră în Statele Unite aproape fără nimic, iar lecția pe care i-au transmis-o a fost simplă: să muncească din greu, să îndure în liniște și să nu devină niciodată povara altcuiva.
A transmis acea lecție cu atâta credință încât nici boala nu a putut să o convingă că merită îngrijire fără scuze. Am înțeles de unde venea, dar înțelegerea ei nu a făcut ca urmărirea ei să fie mai ușoară. Fiecare „îmi pare rău” suna ca o dovadă că ea încă credea că dragostea trebuie câștigată fiind ușor de îngrijit.
Numele meu este Sara Choi-Bennett. Sunt fiica ei și eram căsătorită cu Gabriel Bennett de nouă ani când mama a fost diagnosticată cu cancer la sân în stadiul trei.
